QUMRAN

Misterul sulurilor de la QUMRAN ...

Va rămâne pentru totdeauna un lucru necunoscut de ce primăvară anului 1947, Muhammed edh-Dhib, din tribul bnuinilor Ta’amira, a coborât panta abruptă de pe costa de vest a Mării Moarte. Poate îşi cauta caprele, care probabil fugiseră, după cum a povestit după aceea, şi pe care voia să le ia prin surprindere aruncând cu pietre. Poate era în căutarea unei ascunzători potrivite pentru arme de contrabandă, pe care beduinii le aduceau în zilele acelea din Iordania în Palestina. Până la urmă, motivul pentru care a aruncat cu pietre este de fapt irelevant, important fiind faptul că astfel el a declanşat ceva ce fascinează până astăzi cercetătorii din lumea întreagă şi publicul larg.

Pestera_Qumran_BL
Când Muhammed a descoperit la 1, 5 km nord de anticele ruine Qumran o intrare foarte mică într-o peştera, primul lucru pe care l-a făcut a fost să arunce cu o piatră înăuntru. A auzit zgomot de cioburi sparte. În peştera a văzut 50 de urcioare de argilă, care se aflau aliniate cu grijă pe margine. Unul dintre urcioarele de argilă înalte de 60 cm s-a spart după ce a fost lovit de piatră aruncată de Muhammed. Descoperise oare o comoară ascunsă? În urcioarele de argilă a găsit doar câteva suluri de piele lipite între eIe şi înnegrite, pe care le-a examinat mai detaliat ulterior în tabără. Niciunul dintre membrii tribului sau nu ştia ce fel de scriere este aceea de pe sulurile vechi. Beduinii nu îşi închipuiau că ţin în mâna o comoară mai preţioasă decât aurul şi argintul. După câteva luni, ei au reuşit să îşi vândă descoperirea arhiepscopului Athanasius Yesue Sa-muel, din cadrul Bisericii Ortodoxe siriene. Preţul de cumpărare a fost de 92 de dolari americani. Câţiva ani mai târziu, statul Israel i-a plătit episcopului 250.000 de dolari pentru acele suluri. Timp de luni întregi, arhiepiscopul a încercat să descopere ce a curmparat de fapt, dar nu a putut descifra scrierea antică. În februarie 1948 l-a întâlnit pe tânărul erudit biblic american dr. Trever, care a înţeles imediat că acele suluri vechi sunt o adevărată comoară biblică.

Visul oricărui cercetător de text devenea astfel realitate. Datarea manuscrisului după Isaia în sec. al ÎI-Iea i.Cr. a fost confirmată în anii 1991 şi 1994 prin teste radioactive. Până astăzi, cel mai mare sul al lui Isaia de la Marea Moartă reprezintă o adevărată senzaţie. Până la descoperirile de la Qumran, cel mai vechi manuscris ebraic complet provenea abia din secolul al X-Iea d.Cr. şi se numea Codex Leningrs- densis. Marele sul al lui Isaia a fost aşadar datat cu mai bine de 1000 de ani înainte.
Masoretii erau scribi evrei care au transmis de-a lungul secolelor textul Bibliei evreieşti (Tanahul, adică Vechiul Testament aşa cum îl avem astăzi). Totuşi, experţii nu puteau şti cât de sigur era de fapt textul tipărit al Vechiului Testament care se baza pe acele texte masoretice.
Un proces de transmitere de o mie de ani este (lucru de la sine înţeles) afectat de multe probleme. Câţi scribi au copiat în mod repetat textul de-a lungul secolelor ? Putem fi oare siguri că aceşti scribi nu au comis greşeli, în ciuda atenţiei extraordinare de care au dat dovadă ? Prin sulul lui Isaia din secolil al ÎI-lea i.Cr. acum dispunea de o întreagă carte biblică din Vechiul Testament, care era cu peste 1000 de ani mai veche decât manuscrisele din Evul Mediu. Dintr-odată se putea cerceta o istorie textuală veche de peste 1000 de ani. Abia devenise cunoscută descoperirea sulului Isaia, că ziarele au scris: «Acum se va dovedi că Biblia a fost transmisă greşit. Baza creştinismului va fi zdruncinată.» Sulul Isaia a devenit astfel etalonul pentru transmiterea Bibliei. În schimb s-a constatat că textul a fost transmis cu o acurateţe deosebită.

Qumran_studiu
În câteva cazuri, textul original al cărţii profetului nu a putut fi identificat. De mult timp, Isaia 21, 8 le crea mari probleme traducătorilor. În textul biblic transmis din Evul Mediu (aşa-numitul textmasoretic) se spune: «Apoi a strigat un leu: “Doamne, am stat mereu în turnul meu de pază, “» o altă posibilitate de traducere era: «Un leu a strigat: “Doamne, am stat mereu în turnul meu de pază.”» Traduceri ulterioare şi revizii au încercat să dea un sens pasajului, introducând un cuvânt nou, şi anume «că». Astfel a reieşit formă finală care se găseşte şi în Biblia noastră: «Apoi a strigat că un leu: Doamne, am stat mereu în turnul meu de pază.”» Cât de greu le este până astăzi traducătorilor să rezolve acest pasaj dacă urmăresc exclusiv textul biblic masoretic, o dovedeşte transmiterea ad litteram a profesorului evreu Tur-Sinai. La el găsim traducerea explicativă: «Apoi el strigă: “Leul a scăpat! Eu stau de pază, Doamne.”»
Ce caută aici un leu este într-adevăr greu de înţeles, deoarece în versetul 6 se spune cum Dumnezeu porunceşte:
«Du-te şi pune un străjer să dea de veste despre ce va vedea!» Prin sulul lui Isaia de la Qumran a devenit evident că «leul» a apărut în mod accidental în urmă cu mai multe secole prin inversarea a două consoane. Sulul de la Qumran oferă textul original: «Cel ce a văzut, a strigat: .Doamne, am stat mereu în turnul meu de pază.”» o altă traducere sună astfel: «Străjerul a strigat: “În turnul meu de pază …”» Diferitele versiuni rezultă din faptul că, în ebraică, cuvintele «leu» (‘RYH) şi «cel care a văzut/santinelă» (HR’H) sunt oarecum asemnatoare că aspect şi sunet. Prin confundarea a două consoane din «santinelă», acest cuvânt a devenit «leu», fapt total neîntemeiat. Deoarece însă textul biblic este sfânt pentru scribii evrei, ei nu au corectat niciodată greşeală care era mai mult decât evidenţă. Marele sul Isaia de la Qumran prezintă însă, faţă de textul masoretic transmis, peste 6000 de variante ortografice. Sensul textului este astfel rareori influenţat, iar orice teorie a unui cod biblic secret eşuează aici, deoarece pentru aceasta fiecare text ar trebui să fie identic. O comparare intensivă a sulurilor de la Qumran cu manuscrisele din Evul Mediu a arătat că transmiterea conţinutului cărţii profetului Isaia a fost una foarte reusită. Micile diferenţe de text (că leu vs. santinelă) sunt interesante pentru specialiştii care reconstruiesc textul original al Bibliei, dar nu afectează înţelegerea noastră a adevărului general al Scripturii, deoarece afirmaţiile fundamentale ale mesajului biblic nu sunt alterate defel. Pe lângă acest mare sul Isaia, în prima peştera a mai fost descoperit un manuscris Isaia, însă acesta s-a păstrat într-o stare mult mai rea. De remarcat că textul sau nu prezintă aproape nicio deviere de la textul masoretic.
Descoperirile au continuat. Până în 1956 au fost descoperite – aproape de fiecare dată de beduini – încă zece alte peşteri cu rămăşiţele a aproximativ 1050 de suluri. Din păcate, spre deosebire de sulurile din prima peştera descoperită, acestea erau faramitate în mii de fragmente. În total, peste 80.000 de bucăţele de sul au fost cu greu studiate de specialişti, reconstruite şi îmbinate. În anii ’50, la cererea departamentului iordanian de Antichităţi, s-a format o echipa internaţională, alcătuită din şapte persoane, care aveau să fie responsabile de aceste suluri. Din cele 80.000 de fragmente au fost reconstruite 15.000 de părţi asociate. Astfel experţii au putut confirmă copii pentru aproape toate cărţile vechi-testamentare. Un manuscris descoperit în peştera a patra a ieşit în evidenţă, deoarece conţinea resturile unei copii după Samuel din secolul al III-Iea i.Cr. Aceasta s-a dovedit a fi prototipul traducerii greceşti a Vechiului Testament, numite Septuaginta (LXX). Textul cărţii Samuel din Septuaginta a prezentat întotdeauna o versiune de text uşor diferită faţă de cel al Bibliei ebraice. S-a crezut că traducătorii din anul 200 i.Cr. şi-au luat unele libertăţi, însă ulterior experţii au clarificat că lucrurile stau exact invers. Textele de la Qumran demonstrează că traducătorii au lucrat foarte atent şi conştiincios. Variaţiile de text nu au fost provocate de traducători, ci de sursă textuală ebraică diferită. În vremea Domnului Isus existau mai multe «ediţii ale Bibliei>, aşa cum avem şi noi astăzi. lnainte de descoperirile de la Oumran se credea că a existat o singură versiune a Bibliei ebraice, însă realitatea este că iudaismul a folosit mai multe ediţii ale Scripturii în paralel. Acest fenomen îl prezintă şi cele două versiuni ale lui Ieremia. Astfel au fost descoperite nouă copii ale cărţii Ieremia. Cel mai vechi manuscris, 4 QJera, provine din anul 200 i.Cr., iar cel mai re cent, 4 QJerc, din sec. 1. d.Cr. Aceste două fragmente sunt foarte apropiate de textul biblic masoretic. În Septuaginta găsim o versiune cu 13% mai scurtă a cărţii Ieremia. Fragmentele 4 QJerb şi 4 QJerd prezintă textul ebraic în versiunea mai scurtă, pe care au folosit-o şi traducătorii Bibliei greceşti. Au existat astfel două versiuni antice ale cărţii Ieremia: o versiune mai veche, mai scurtă ( 4 QJerb, 4 QJerd, Septuaginta) şi o versiune ulterioară, mai lungă (40QJera, 40 QJerc, textul masoretic). Textele găsite printre cele 1050 de suluri au fost scrise în majoritate în limba ebraică, unele în aramaică şi doar câteva în greacă. Dintre textele de la Qumran, aproximativ 150 de suluri conţin copii ale apocrifelor (Tobit, Isus Sirah, Psalmul151) şi pseudo-epigrafe (Cartea Enoh, Psalmii 152-155), precum şi 600 de suluri de literatură nebibllca, evreiască, necunoscută până acum (Statutul Comunităţii, Comentariul la cartea Habacuc, Sulul Templulul, Sulul razbolului şi Sulul de aramă). Aproximativ 300 de suluri sunt copii ale unor cărţi vechi-testamentare (cele mai vechi din sec. al III-Iea i.Cr.). Toate cărţile Vechiului Testament (cu excepţia Esterei) au fost desoperite în peşterile de la Qumran. Majoritatea copiilor sunt după Deuteronom (39), Psalmi (39), Geneza (30), Exod (30), Isaia (22), Levitic (22), Numeri (15), Daniel (11 ) şi cei 12 profeţi mici (13). Toate celelalte cărţi apar fiecare în mai puţin de 10 copii. Din 1-2 Cronici şi Ezra există doar câte un fragment.

Pe lângă sulurile cu texte biblice şi copiile aşa-numitelor texte apocrife, au ieşit la lumina şi scrieri evreieşti complet necunoscute până acum. Majoritatea cercetătorilor văd în aceste scrieri moştenirea esenienilor, unul dintre cele mai mari partide religioase evreieşti din perioada «intertestamentara». În ceea ce privea respectarea Torei (cele cinci cărţi ale lui Moise) şi a Sabatului, esenienii erau mai severi chiar decât fariseii. În ultimele decenii a existat o «supraabundentă de cărţi» pe subiectul «Isus şi Qumranul», până la susţinerea tezei că Vaticanul împiedică publicarea sulurilor de la Qumran şi le-ar fi declarat că fiind «un document secret», deoarece textele conţin material exploziv despre Isus Cristos. Potrivit speculaţiilor; EI nu ar fi Fiul lui Dumnezeu şi Mesia, ci un rabin cu totul obisnult, care a fost căsătorit cu Maria Magdalena, cu care a avut chiar şi copii. Se presupune că toate aceste fantezii exagerate s-ar găsi în textele de la Qumran. Prin milioane de exemplare ale bestsellerului scandalos anti-creştin Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, aceste teze au fost răspândite la nivel global, au fost citite şi, din păcate, crezute. Das wahre Sakrileg (Adevăratul sacrilegiu, n.trad.) este o carte răspuns care demască aceste teze că fiind pure minciuni. Editura care a publicat cartea a fost imediat dată în judecată pentru 250.000 de dolari. Editura lui Dan Brown nu a câştigat însă procesul respectiv. Cartea a apărut şi a ajuns cea mai de succes carte germană de non-ficţiune împotriva nonsensului intitulat Codullui Da Vinci. Din păcate, ipotezele senzaţionale ale lui Dan Brown şi alte cărţi de acest gen, cum ar fi The Dead Sea Scrolls Deception (Decepţia sulurilor de la Marea Moartă, n.trad.), au fost vândute în milioane de exemplare în întreagă lume. Afirmaţiile lor neadevărate sunt doar minciuni crezute de foarte mulţi oameni. EIe au fost de fapt un mijloc prin care autorii lor s-au imbogatit, neavând absolut nimic în comun cu cercetarea ştiinţifică. Această Iiteratura aparţine domeniului povestirilor de proastă calitate. Realitatea este că Vaticanul nu a avut nicio legătură cu publicarea textelor de la Qumran. Această este din 1967 o problema exclusiv a Autorităţii Israeliene pentru Antichităţi. Astăzi, toate textele sunt publicate în mod ştiinţific. Textele de la Qumran există şi în traducere germană. În anul 2011, Muzeul Israel, în colaborare cu «Google», a pus în reţea sulurile complete, printre care şi marele sul Isaia şi comentariul Habacuc din prima peştera. Digitalizarea a costat «Coogle» 5 milioane de dolari americani. Din 2012 pot fi de asemenea accesate pe internet şi fotografii digita- le de rezoluţie mare a mai multor mii de fragmente. Fragmenteie nu aparţin Muzeului Israel st prin urmare sunt prezentate pe o platforma de internet deţinută de Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi. Proiectul incredibil de costisitor este cofinanţat de Fundaţia americano-evreiască Leon Levi cu 10 milioane de dolari. Mai întâi au fost făcute disponibile peste 4000 de scanări de fotografii, realizate în anii ’50 pentru membrii echipei internaţionale care se ocupă de suluri. La acestea s-au adăugat peste 1000 de fotografii, realizate pentru proiectul de digitalizare într-un laborator foto proiectat special în acest scop. În anul 2014 au fost încărcate în reţea alte 10.000 de fotografii, iar în decembrie anul trecut încă 17.000, toate digitale. Acum oricine poate studia textele de la Qumran în această blblioteca virtuală dlgitala, deoarece accesul este Iiber.

Qumran_Manuscrise_BL

La invitaţia lui Pnina Sor, curatoarea şefa a sulurilor de la Qumran, am putut vizită recent laboratoarele strict securizate ale Autorităţii Israeliene pentru Antichităţi. Lucrul la documentele fragile este permis doar pentru cinci curatoare de origine din Rusia. În faza de început a cercetării, fragmentele au fost lipite cu bandă adezivă şi presate între plăci de sticlă. Conform cunoştinţelor de care dispunem astăzi, acest lucru nu este benefic pentru fragmente. Ulterior, micile fragmente au fost curăţate printr-o muncă intensă şi tratate astfel încât să se păstreze pentru următoarele secole. Doamnele care fac muncă această de peste 20 de ani merită toată admiraţia şi respectul nostru. Prin aportul lor, fragmentele preţioase ale manuscriselor biblice vor fi păstrate pentru viitor. Sulurile din Peştera 1 (două suluri Isaia, Sulul războiului, Comentariul la cartea Habacuc, Sulul rugăciunii de mulţumire, Statutul comunităţii, Apocrifă cărţii Geneza) şi Sulul Templului din Peştera 11 au fost cumpărate de Universitatea Ebraică, respectiv de statul Israel, şi publicate la puţin timp după aceea. EIe sunt expuse astăzi într-o clădire special construita a Muzeului, în Sanctuarul Cărţii din Ierusalim. Construcţia separată a Muzeului Israel se află în rază vizuala a Knessetului şi este una dintre principalele atracţii turistice ale oraşului. Construcţia muzeului este concepută după modelul unui capac de urcior de argilă şi este complet albă. Această culoare îi reprezintă simbolic pe posesorii sulurilor, care s-au numit «fiii luminii». Vizavi se află o piatră neagră uriaşă, care îi simbolizează pe «fiii Intunertcului». Întregul este o transpunere arhitectonică a Sulului războiului, care vorbeşte despre războiul final dintre fiii luminii şi fiii întunericului. Situaţia legală a descoperirilor care au fost făcute după Războiul de Independenţa din 1948 este mai complicată. Oumran, la fel că partea nordică a Mării Moarte, se afla atunci în partea Ţării Sfinte ocupate de iordanieni. Astfel descoperirile au ajuns la Departamentul iordanian de Antichităţi, care a format echipa Internaţională a sulurilor menţionată mai sus şi care a prelucrat descoperirile în Muzeul Rockefeller (nu departe de cunoscută Grădina a Mormântului). Abia în anul 1967, în urma Războiului de Şase Zile, aceste fragmente au ajuns în posesia Israelului. Descoperirile de la Marea Moartă se numără cu siguranţă printre cele mai importante descoperiri arheologice din istoria omenirii. EIe constituie cea mai veche literatură evreiască păstrată până acum, elucidandu-ne vremea în care a trăit Isus Cristos. Oamenii de ştiinţă pot reconstrui cu mai multă exactitate acea perioada de timp. Nu putem să nu observăm cât de evreieşti sunt rădăcinile credinţei creştine, dar şi cât de exact au fost transmise textele biblice peste secole. Informaţii secrete despre Isus, Pavel sau despre primii creştini nu se găsesc în niciunul dintre textele de la Qumran, dar cu toate acestea, importantă teologică a acestora este uriaşă pentru înţelegerea Noului Testament. În general se presupunea că Mesia nu a fost desemnat în iudaismul timpuriu că «Fiul lui Dumnezeu», în timp ce acest lucru se întâmplă adesea în Noul Testament. Aceasta ar fi o influenţă păgână grecească. Descoperirea textului de la Qumran 4Q246 (fragmentul 246 din Peştera 4 de la Oumran) impune o schimbare a acestui raţionament, deoarece un pasaj al textului acestui comentariu în aramaică la cartea Daniel din anul 150 i.Cr. sună astfel: «EI va fi chemat Fiul Lui Dumnezeu şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt.» Această formulare ne aminteşte de cuvintele îngerului pentru Maria: (EI va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt … va fi chemat Fiul Lui Dumnezeu» (Luca 1,32.35). Prof. Rainer Riesner apreciază pe drept că «fragmentul de la Qumran 4Q246 arată cum, într-un punct important al istorisirii naşterii Mntuitorului din Luca, limbajul nu este pagano-grecesc, ci palestiniano-evreiesc.» Prin urmare, cel târziu în sec. al Îl-lea i.Cr. exista cunoştinţa teologică a faptului că Mesia trebuie să fie Fiul Lui Dumnezeu, după cum avea să mărturisească Noul Testament despre Domnul Isus. Pe fondul textelor de la Oumran se vede cât de radical şi de exploziv era mesajul Domnului Isus încă din vremea aceea. Când Domnul Isus a îndemnat în Predică de pe munte să ne iubim duşmanii (vezi Matei 5,44), acest îndemn era contrar convingerii autorităţilor religioase de la Oumran, care depuneau anual un jurământ de aşi urî pe «fiii întunericului» (Statutul Comunităţii). Când Domnul Isus a explicat faptul că «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat» (Marcu 2,27), aceast arata uriaşa discrepanţa faţă de esenienii care de Sabat nu puteau să îşi rezolve nici măcar necesităţile fizice. O comparaţie a sulurilor de la Oumran cu Noul Testament arată cât de nou şi de eliberator era atunci (la fel cum este şi acum) mesajul Domnului Isus despre dragostea salvatoare a Lui Dumnezeu. De la începutul cercetării se discuta cu vehemenţă cine a trăit la Qumran. Majoritatea cercetătorilor văd în Qumran o aşezare a esenienilor, una dintre grupările religioase evreieşti descrise în sursele antice ale lui Philo, ]osephus Flavius şi Plinius. În special postul ZDF a popularizat printr-o emisiune intitulată «Terra-X» ipoteza potrivit căreia Qumran a fost doar o aşezare agricolă, iar sulurile provin din Biblioteca de la Ierusalim. Textele şi aşezarea nu au prin urmare nici o legătură cu esenienii. Descoperirile prezintă însă o imagine cu totul diferită. Obiectele de ceramică din peşterile de la Oumran sunt identice cu cele descoperite în zona, iar la Peşterile 7-9 se poate ajunge doar trecând prin aşezarea Oumram. Peşterile 4 şi 5 se găsesc pe terasă de marna aflată vizavi cu aşezarea. Prin urmare, locuitorii de la Oumran trebuie să fi fost proprietarii manuscriselor ascunse. Multe dintre textele de la Qumran sunt foarte critice cu privire la cultul de la Templu. Atrage atenţia însă absenţa cărţilor pro-hasmoneene ale Macabeilor. Alegerea locului în pustie se datorează pasajului din Isaia 40,3, care este citat de două ori în Statutul comunităţii: (Pregătiţi în pustie calea Domnului!» În anul 1996 s-a descoperit un ciob de argilă inscripitionat cu denumirea yahad (comunitate, n.trad.), cunoscută din textele de la Oumran. În textul de la Qumran 4Q477, un membru al yahad este mustrat de un supraveghetor. Statutul comunităţii (1QS) oferă reguli şi o serie de pedepse pentru convieţuirea unei comunităţi. Concentraţia ridicată de băi ritualice, care îi sare de la început în ochi oricărui vizitator, şi numeroasele depuneri de oase de animale îngropate, care conform Sulului Templului erau considerate a fi necurate, ne arată că locuitorii aveau un interes pronunţat pentru puritatea ritualică. Toate acestea se potrivesc cel mai bine cu ceea ce cunoaştem astăzi despre esenieni.Qumran.Header_BL

În anul 68 d.Cr., Qumranul a fost distrus de romani, sulurile fiind ascunse de către locuitori în peşteri, cu doar puţin timp înainte de sosirea romanilor. Astfel se explică faptul că în cursul săpăturilor de la Qumran nu s-au găsit deloc suluri. Astăzi există un mare număr de modele alternative de interpretare cu privire la întrebarea cine a trăit la Qumran. Aşezarea este posibil să fi fost o fabrică de suluri cu tăbăcărie, o fortăreaţa, un caravanserai, un punct de vama, un depozit de mărfuri, o fermă, o plantaţie industrială de curmali sau o fabrică pentru obiecte de ceramică, respectiv pentru balsam şi parfum ( conform «Terra-X» ). Se mai presupune că manuscrisele au fost duse din Ierusalim în peşteri odăta cu declanşarea războiului evreiesc, iar la Qumran nu au trăit niciodată esenieni. Aceste interpretări au fost respinse de experţi, deoarece zidurile aşezării sunt cu 60 cm prea înguste pentru o baza militară. De asemenea nu există urme de instalaţii de irigare, care sunt de aşteptat în cazul unei exploatări agricole intensive. Mai mult decât atât, nu s-a descoperit deloc tanin, care ar fi demonstrat existenţa unei tăbăcării.

În anul 2009, în urmă analizei cernelii de pe un fragment din Sulul rugăciunii de mulţumire (1 QH), teoriile alternative au fost definitiv combătute. În Antichitate, cerneală trebuia prelucrată chiar înainte de scriere, dintr-un amestec de gumă cu funingine şi apă. Din analiză chimică a microelementelor a rezultat o concentraţie atât de ridicată de brom, cum nu se găseşte decât în apă de la Marea Moartă. Sulul rugăciunii de mulţumire trebuie deci să fi fost scris la Qumran. În plus, urcioarele de argilă prezintă pentru etanşare pânză care a fost impregnată cu bitum din Marea Moartă. Nu toate textele au fost însă scrise la Qumran. Manuscrisele, care datează din perioada premergătoare anului 100 i.Cr. (cum ar fi marele sul Isaia), trebuie să fi fost aduse la înfiinţarea aşezării de la Qumran. Se pare că s-au găsit fragmente şi în Qumran, după cum ne-a confirmat prof. James Charlesworth, de la Universitatea Princeton. Interviurile pe care le-a făcut el cu beduinii care au participat la săpăturile din anii ’50 au dezvăluit că remuneraţia pe zi era de 1 dolar. Prin urmare, beduinii nu au predat fragmenteie de suluri descoperite la Qumran conducerii săpăturilor; ci le-au văndut pentru 20 de dolari sau mai mult.  Interpretarea cea mai bună de până acum este cea potrivit căreia Qumran a fost un centru al esenienilor, iar manuscrisele moştenirea acestora. Este ceea ce consideră şi prof. Rainer Riesner şi prof. Claus-Hunno Hunzinger, singurul cercetător german din echipa sulurilor. Noile teorii reprezintă doar o opinie minoritară în dezbaterea ştiinţifică, deşi emisiuni ca «Terra-X» transmit o imagine complet diferită. Cei care vizitează astăzi ruinele de la Qumran sunt entuziasmaţi de săpături, deoarece situl arheologic li transpune pe vizitatori direct în vremea Domnului Isus. «Pietrele încep să strige» şi viaţă antică evreiască poate fi simţită între ruine sau când privim bazinele ritualice în care esenienii trebuiau să se cureţe zilnic. Sulurile preţioase din Sanctuarul Cărţii sunt admirate în fiecare an de zeci de mii de vizitatori ai muzeului. Pentru cei care nu pot ajunge în Israel, trebuie să spunem că, pentru anul 2018, la Frankfurt este planiflcata o expoziţie specială a descoperirilor originale de la Qumran. În expoziţia mea biblică despre Oumran, bisericile interesate pot prezenţa importantă descoperirilor pe baza unor machete la scară de 1: 1 (www.bibelausstellung.de). Această descoperire arheologică senzaţională ne aminteşte de versetul din Isaia 40,8: «larba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.»
@ Strigătul de la a miezul Nopţii 6.2016

Question: V-ati gandit vre-o data la intrebarea: de ce sa ne mai pese de Israel ? You can leave a comment by clicking here.

 

NOTĂ: Îmi rezerv dreptul de a şterge comentările ofensive sau off-topic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *